coffeegirl

Sunt impotriva Postei Romane. Total si ireversibil. Incepand cu aspectul, cu functionarele mereu artagoase, gata sa sfasie pe oricine le-ar pune mai mult de o intrebare, care cred ca eu completez mandate postale de cand m-am nascut. Cand ridica gemuletele alea si arunca ochii machiati cu codita spre tine, te gandesti ca nu ai nicio scapare. Problema e ca eu, cu temperamentul meu coleric si sangvin, gasesc mereu o modalitate de a intra in conflict cu dansele. Daca rezista tusitului fals si unghiilor care bat un ritm ce ma scoate si pe mine din sarite, trec la vorbe. O rog sa se miste mai repede, ca avem si noi treaba, dupa care simt gandurile de multumire ale oamenilor din rand. Ma trimite la alt ghiseu, de acolo la altul, unde atarna o foita cu Inchis sau Revin imediat, nu mai am cu cine sa ma cert, ajung de unde am plecat, oamenii desigur nervosi ma ataca, de ce nu stau la rand, tineretul ticalos, eu ma simt ca Ioana d’Arc atunci cand ajung iar la tanti si ii inmanez victorioasa foaia completata. Nu fac deosebirea dintre mandat, recomandata, etc., abia reusisem sa retin codul postal cand s-a schimbat din nou.

Asadar, Posta Romana ramane pt mine o institutie misterioasa, unde trebuie sa ai rabdare multa sau gura mare. Sau sa nu ai treaba, e cel mai bine!

Iata, post-ul meu Switch a disparut ca o witch, oricum nu era foarte savuros, se va transforma poate in ceva mai bun in lumea umbrelor. Sau va aparea cand ma astept mai putin. A nins, ce frumos e sentimentul cand te uiti pe geam si vezi alb! Oamenii iti par mai putin urati, soarele shinuieste si mai si, viata pare mai bella. Iar cand se topeste foaia de zapada, iar se intristeaza lumea. Cizmele li se murdaresc de noroi, nu te mai cheama la ei acasa ca nu cumva sa le murdaresti covorul, apar balti si incepi sa fii impotriva automobilelor pentru ca te stropesc cu nerusinare. Dar pana se topeste mai am ce admira pe geam, mi-as dori sa ninga cu fulgi fluturaici, de aia incredibil de mari, si sa fie doar lumina lunii, si eu sa nu fiu singura cand ma arunc in zapada ca sa fac ingerasi desprinsi din filmele americane.

E interesant cum o aroma iti trezeste amintiri, imagini, intrebari. Cum un parfum doare sau rade in hohote, te face sa zambesti sau sa te intristezi. Faceam azi curatenie intre cosmeticele mamei… si am gasit o sticluta care mi-a declansat atatea amintiri… de parca mi s-ar fi prins toata copilaria acolo, in ea, pentru ca ma dadeam cu parfumul respectiv cand ma jucam cu sormea (asta cand jucam roluri feminine..). Si am avut iar nodul ala ciudat in gat, revelatia ca lucrurile se schimba si eu odata cu ele. Sau ele cu mine? Nu mai tin minte…

Ah ce dragut… in raspuns la anticipatia mea de ieri, am zarit azi in Diverta cartea "Ce stiu barbatii despre femei". Cu mentiunea pe coperta ca e revizuita, si politically correct pentru anul in care ne aflam, deschid (era subtirica precum un fotomodel, dupa cum intuiam). Si hi hi hi paginile albeeee, albe ca zapada virgina. Foarte simpatic nenea care a scris-o, iata cat de usor devine el autor… Si apoi am mai pierdut vremea printre carti din capitolul "De citit cand nu esti coerent", si dupa aia am mai stat vreo 15 minute in fata la Diverta, pentru ca asteptam pe cineva, deci sunt sigura ca voi fi trecuta pe lista de suspecti a magazinului.

Ma enerveaza ca s-a apucat de plouat. Si tata de cantat. E atat de enervant cand se apuca de vocalize, si se intersecteaza cu radioul din bucatarie si cu Winampul…

 

Nu, n-am sa imi scriu vreodata Povestea Vietii. Doar daca ma casatoresc cu un print si va trebui sa o suport pe regina soacra si sa indur ’suferintele’ unei vieti in puf. Atunci scribii mei (intentionez sa readuc meseria in functiune) vor nota amintirile mele de inainte si dupa (suna a produs prezentat la teleshopping) mariaj.

Dar povestea zilei mele de astazi am s-o scriu, tocmai pentru ca nu s-a intamplat nimic iesit din obisnuit. Ritualul de dimineata- telefonul a sunat pana m-am ridicat sa inchid alarma doar 2 minute- progres. Nu il tin langa mine tocmai ca sa nu trisez, sa il inchid si sa adorm la loc, asa ca trebuie sa ma scol dintre cearsafuri indiferent.

In rest, toate ca de obicei, rascoala profesoarei de geografie asupra mea, rasul amaratei de latina la poantele mele, buzele prea mici ale celei de matematica pronuntandu-mi numele cu

accentul plasat gresit in mod intentionat.

Mi-am luat liber de la ultimele doua ore, urmeaza goana dupa cadoul pt best friend.

Vedeti? Nimic iesit din comun. Dar asta e viata mea pana la urma.

De obicei privesc lucrurile inconjuratoare zambind (de cele mai multe ori ironic), si ma chinui sa ii ridic pe ceilalti din depresii si nefericiri. Dar hm, e greu sa faci asta la persoana intai. Si as trece peste desele alerte ca am calculatorul virusat, chiar peste faptul ca din cauza asta scriu pentru a treia oara post-ul asta, de fiecare data cu alte cuvinte. As trece, da, si peste faptul ca am inceput sa beau Inka, prejudiciu adus numelui meu, care nu se va deteriora, va asigur. Da, pot trece peste filmele idioate pe care le vad la recomandarea cuiva si care imi mananca duminica, peste aberatiile colegului din spate, peste exerciiile de gramatica avand cerinta "scrieti 4 expresii si/sau locutiuni care sa contina cuvantul carne". Depasesc si scumpirea caramelelor, sau ignoranta boyfriendului meu in aceste zile.

Si atunci nu vad de ce nu sunt in stare sa trec si peste atmosfera care s-a creat in casa mea, peste absurditatile maica-mii si tacerea dintre mine si taica-miu…

Au trecut anii cand ii cantam La Multi Ani (nu s-a intamplat niciodata, de fapt). Ieri a fost 15, si nimeni nu a amintit de Eminescu. In afara poate de OTV, care titra cu disperare: ‘Eminescu, asasinat!’; yeah, now looking for his murderer or what? Sau cel putin nu am auzit eu sa il pomeneasca cineva. Doua colege bete care cantau Pe langa plopii fara sot, o discutie la masa alaturata a cafenelei, statusul meu ‘LMA Eminescafe he he’ de care nu s-a prins nimeni, ca era cu substrat. Si intre altele, amintirea mamei ca la 6 ani am citit Luceafarul cu voce tare de 15 januar.

Concluzia depresiva e ca nu se merita sa vrei sa devii luceafar, de nici un fel, prefer fericirea tracatoare decat ‘recunostinta’ posteritatii.

Din categoria ‘Zvonuri’ face parte urmatoarea stire: ca de la anul toate facultatile or sa fie cu plata, ca asa e in Uniune. Din categoria ‘F*** you!!’, sper ca acest lucru sa nu se intample. Intrebarea care imi rasare in minte, in calitate de wannabe-student-la-anul, ‘de ce pana mea sa mai invat, cand ideea era sa prind un loc de la buget?’. E stiut ca in ziua de azi oricine vrea face facultate. Pentru asta sunt facultatile particulare si banii. Dar un tanar care vrea sa faca o facultate, nu are bani dar are minte, unde ii e vina ca in buzunarul lui taica-su nu sta valuta, ci batista?! Repet incipitul, acesta este doar un zvon, insa luand in considerare faptul ca Romania=Europa (dupa cum titra un ziar…), pregatesc money money money….

E deprimant sa stai in casa sambata seara. Incepi sa iti pui tot felul de intrebari despre tine, vezi oamenii iesind de pe messenger, te intrebi in ce stadiu e petrecerea din club acum, cand tu bloggaresti, de parca n-ai putea sa faci asta oricand in alta clipa. Dar sambata asta o petrec singura, fara sa las monstrii mei cu nume de depresie sa ma apuce. Cu toate ca decizia de a ma conserva imi apartine, nu ma onoreaza catusi de putin, sambetele se iese si se vine acasa noaptea, dimineata…

Acum sunt deja in casa, ma pregatesc sa ma uit la un film, i-am promis prietenei mele ca ma uit, ar trebui sa ma ating de Nichita si de Lucian (Stanescu, Blaga) dar ii las pe ei sa iasa la distractie tonight. Eu am sa ma odihnesc, in semn de respect pentru cearcane, caci de luni imi reiau vechile obiceiuri. Primavara asta din aer ma face fericita, as vrea totusi sa simt ca vine ziua mea… inainte eram scutita de bulgareala cu ocazia aniversarii, acum nici sa vreau nu e de unde. Dar poate in 2 saptamani…

Resolutions pentru viitor: sa invat sa schiez, sa tolerez pisicile, sa nu mai fug de catelusi ridicoli de mici, sa scriu un roman si sa nu mai sar gardurile ca sa intru la gradina botanica.