Family Portrait

5 septembrie 2007
E jenant, e ridicol, e frustrant. M-am temut mereu sa vorbesc cu ai mei; sau nu mi-a placut; cert e ca dintr-una a rezultat cealalta, nu stiu exact care a fost mai intai. Imi amintesc ca fusesem chemata la un soi de petrecere de Craciun prin clasa a doua, si am refuzat invitatia inca dinainte de a-i intreba "daca ma lasa". Ce e mai grav e ca daca i-as fi intrebat, m-ar fi lasat, dar cine stie ce-oi fi gandit. Anii au trecut, reticenta de a le vorbi a crescut, astfel incat ajungeam sa prefer sa nu trebuiasca sa plec pe undeva decat sa stau sa imi pregatesc speech-ul de "may I please go?".
Clar, e vina mea, in totalitate vina mea, ca si cu saritul pe geam pe care nu l-am sarit. Dar mi-a pasat mereu, am vrut sa pastrez o relatie armonioasa cu ei (si nici macar n-am reusit, azi le-am zis ca vreau sa ma duc la Sinaia si taica-meu m-a acuzat ca ii provoc moartea cu astfel de cerinte …). Si iata-ma acum, majora, pregatindu-mi speechul inainte sa le prezint situatia… 
 Si nu, n-am cum sa plec pur si simplu, pentru ca imi pasa. Imi pasa de mama, care ar suporta apoi singura toata greutatea cuvintelor lui.
 
Ma bucur enorm ca orasul nostru nu e oras universitar. Si ca au ramas 25 de zile netaiate.


Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X